de  Florin Ghindă

Credit foto: Tiberiu Minzu

O scriere subiectivă despre „Piața Mare” dintr-un București alternativ și impactul acesteia în modul în care ne-am raporta la comunitatea București. „Părerologie”, dar și ceva cifre din diverse rapoarte și cercetări.

Dimineață în „Piața Mare”, dintr-un București alternativ

Este ora nouă. Oamenii se bucură de plimbare și de zona verde din Piața Palatului. Calea Victoriei a luat o pauză din curgerea sa între clădirile emblematice și așteptă cuminte la semaforul verde pentru pietoni. Sufletul nobil al orașului a inspirat Bucureștiul pentru un alt stil de viață în Capitală. Orașul a redus puțin tempo-ul și a crescut bucuria de a aparține unui loc. Copiii și bunicii sunt veseli pe gazonul verde din fața Ateneului, cândva o parcare ticsită. Cafeaua are gust bun pe terasa cu vedere la BCU, în vreme ce ceasul de la Palat cântă cu putere să-și anunțe vremurile.

Inspirat de povestea plină de futurism a Eclipsei de Soare din 2081 m-am gândit că puțină visare despre un București ceva mai relaxat și mai comunitar nu strică…

Din 2006, de când m-am mutat în București din Timișoara, duc lipsa unui spațiu care să coaguleze orașul și al cărui ritm să pot să îl simt ca în Piața Unirii din Timișoara. Vizitez din plin parcurile din Capitală, mă bucur de străzile pietonale din Centrul Istoric, admir cafenele din zonele boeme ale orașului, dar PIAȚA despre care scriu aici lipsește în București. Despre această mare piață pietonală o să scriu câteva rânduri subiective, dar pigmentate și cu câteva cifre din diverse surse și rapoarte.

Calitatea vieții

Unele orașe o fac mai bine. Istoric, cultural, piața Unirii din Timișoara sau Piața Mare din Sibiu ori piața Sfatului din Brașov au fost și sunt magnet pentru oraș, pentru tineri și vârstnici deopotrivă. Piețele respective aduc oamenii împreună și astfel lumea se bucură de apartenența la cetate. Evident asta te face și să fii mai prezent și interesat și de treburile cetății în așa fel încât să ai o calitate a vieții crescută pentru tine și pentru cei asemănători ție.

Iată un fragment din concluzile raportului “ ORAȘE MAGNET Migrație și navetism în România” despre calitatea vieții:

Deși calitatea vieții este un aspect pe care multe administrații locale nu își permit să îl ia în considerare, numeroase persoane țin cont de acesta, în special persoanele cele mai calificate, care sunt cele mai mobile și care pot opta pentru numeroase alte orașe. Orașele cu societate civilă activă, cu viață de noapte atractivă și cu numeroase posibilități de petrecere a timpului liber vor consemna, în general, evoluții mai favorabile decât orașele care nu oferă astfel de avantaje. Pentru majoritatea oamenilor, calitatea vieții înseamnă ocazia de a întâlni și a interacționa cu alți oameni asemănători lor.

Raportul pe fericire, blue zones și legătura cu trăitul frumos

Știm că nu stăm fantastic la capitolul fericire, noi românii, aspect evidențiat și în topul World Hapiness Report 2017 . Daniel David, autorul studiului „Psihologia Poporului Român”, ne spune că suntem destul de puțin interesați de binele comunității în care trăim. Ne interesează propria persoană și familia din jurul nostru, aspect ce generează multe concluzii despre felul nostru de a trăi din partea sociologilor și psihologilor. Citește aici.

„Părerologii” ca mine au citit și despre Blue Zones, harta locurilor (!) în care oamenii uită să mai moară, se bucură de viață peste media globală sau regională. Câteva ingrediente prezente la mai multe astfel de comunități sunt: lipsa fumatului, activitate fizică, viață socială activă, bucuria familiei și mâncare mai mult pe bază de plante. Oare spațiile pietonale dintr-un oraș pot coagula viața socială a comunității respective?

Avem ceva important în comportamentul nostru: spirit gregar, adunarea în jurul unei mese copioase sau la spartul semințelor la radio șanț. Tot Daniel David afirmă că românii au spirit gregar și mai spune că suntem calzi în relațiile interpersonale.

Desigur, avem și multe alte comportamente cu care nu tocmai ne mândrim… Citește opinia lui Daniel David, autorul studiului “Psihologia Poporului Român”, aici.

Care e legătura între spațiu și trăitul frumos? Este adevărat că fiecare dintre noi avem propriile spații, piețe publice fie că este vorba de cafeneaua preferată, un parc sau vreo străduță cu case colorate. Studiul disponibil aici relevă faptul că avem tendința să vorbim de bine despre „locurile noastre”, în vreme ce subevaluăm celelalte arii și locuri din oraș. Capra mea este mai frumoasă decât a vecinului…

Bucureștenii au o relație complicată cu orașul lor. Într-o cartografiere socială a orașului²³¹, realizată în 2010 de către o echipă a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, arăta că 71% dintre bucureșteni aveau o percepție negativă asupra evoluției orașului, oamenii tind să se lege afectiv de bucata lor de oraș, oricât de hulită ar fi ea de restul lumii. „În general se remarcă o topofobie a locului propriu. De cele mai multe ori propriul cartier este văzut mult mai bine decât credem că este văzut de ceilalți. Acest lucru se întâmplă din simplul sentiment de apartenență al omului, de unde a apărut sintagma «nicăieri nu-i ca acasă»”²³².

Citind raportul „București. Pulsul Comunității 2017” disponibil aici găsesc analizele realizate asupra tipurilor de deplasări din București care indică faptul că numărul de deplasări pietonale tinde să fie egalat de cel cu autoturismul personal. Scopul celor mai numeroase deplasări pietonale în București sunt cumpărăturile (32% din totalul deplasărilor) şi însoțirea copiilor (37%) potrivit studiului citat aici.

Banii

Să ne înțelegem clar. Nu este vorba numai de bani. Bucureștiul depășește chiar și economiile unor state (exemple, Slovenia, Luxemburg sau Croația, potrivit unui studiu al Băncii Mondiale), iar la capitolul orașe Bucureștiul are un PIB/locuitor (ajustat după puterea de cumpărare) peste Berlin! Aici imaginea și detaliile.

Ideea nu este deloc nouă, căci au fost multe litere în presă despre transformarea Pieței Revoluției

Proiectul TUB modificat parțial este parte a planurilor orașului, presupunea legarea Muzeul Naţional de Artă Contemporană cu centrul Capitalei prin Parcul Izvor, pe strada Brezoianu, Lutherană, Piaţa Amzei, ajunge la Grădina Icoanei prin strada Verona apoi se întoarce la Piaţa Revoluţiei. De aici, merge pe strada Academiei, prin Centrul Istoric, Piaţa Unirii si de acolo spre Piaţa de Flori. (vezi aici un articol de pe hotnews.ro) sustinuță și de intenția Arhitectului Șef din perioada Oprescu.  Și în Second Life Piața Ateneului arată într-un mare fel…

Un exemplu excelent este transformarea centrului Vienei dintr-un spațiu aglomerat în ceea ce reprezintă azi orașul cu impact în calitatea vieții. Viena alături de Zurich este permanent în „bătălie” pentru primul loc la calitatea vieții în lume. Evident că pentru acest clasament contează mult mai multe aspecte, nu doar spațiul pietonal central. Citește aici un scurt studiu de caz despre Viena.

Poate spațiul atrage după sine și spiritul orașului…

Peste noapte (dar nu ca hoții :)) nu o să fim mai fericiți în București dacă avem o piață publică pietonală, dar este posibil ca acest tip de spațiu să reprezinte un ingredient cheie care să conteze atunci când ne referim la apartenența pentru comunitatea București sau la acele aspecte care contribuie la starea de bine și la trăitul frumos în oraș. Până atunci, eu aleg să visez optimist la un oraș care să ne bucure că îl trăim împreună.

Surse, articole, studii, cercetări utile în contextul acestui articol:

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19787285-psihologia-poporului-roman-concluziile-unei-cercetari-facute-data-100-ani-cum-suntem-cum-credem-suntem-cum-vrem-fim.htm

https://www.facebook.com/events/115594295830088/?acontext=%7B%22ref%22%3A%2222%22%2C%22feed_story_type%22%3A%2277%22%2C%22action_history%22%3A%22null%22%7D&pnref=story

http://documents.worldbank.org/curated/en/448771499322731333/pdf/116400-ROMANIAN-REVISED-PUBLIC-Magnet-Cities-Migration-and-Commuting-in-Romania-RO.pdf

http://worldhappiness.report/wp-content/uploads/sites/2/2017/03/HR17.pdf

https://www.bluezones.com/wp-content/uploads/2011/02/Nat_Geo_Longevity.pdf

http://stirileprotv.ro/stiri/social/arhitectul-sef-al-capitalei-vrea-zone-pietonale-in-centru.html

http://economie.hotnews.ro/stiri-imobiliar-7536849-fotogalerie-plan-100-000-euro-pentru-bucuresti-zone-pietonale-centrul-sugrumat-trafic.htm

https://vitalsigns.ro/bucuresti.ro/economie-locala/

https://vitalsigns.ro/bucuresti.ro/wp-content/uploads/sites/4/2017/05/vital_signs_raport_2017_final_02_download.pdf

http://www.t-u-b.ro/

http://economie.hotnews.ro/stiri-imobiliar-8742135-studiu-caz-cum-rezolvat-viena-problemele-trafic.htm

https://www.google.ro/search?q=second+life+piata+ateneului&tbm=isch&imgil=pEaK92TdS80AoM%253A%253BMjHadyT3vY9wPM%253Bhttp%25253A%25252F%25252Fwww.victorkapra.ro%25252F2008%25252F11%25252Fmaine-in-second-life-se-deschide-virtual-bucharest%25252F&source=iu&pf=m&fir=pEaK92TdS80AoM%253A%252CMjHadyT3vY9wPM%252C_&usg=__VsAc0AS9Bo_YPr9q1xUNS_h6Thg%3D&biw=853&bih=393&ved=0ahUKEwiB6cG4rPzVAhWEXRQKHfF3C70QyjcIMw&ei=_VClWcH2H4S7UfHvregL#imgrc=pEaK92TdS80AoM:

Pentru inspirație despre o lume realist-optimistă despre România te invit să citești o parte din cele peste 25 000 de exemple pozitive despre România încă din 2006 pe www.RomaniaPozitiva.ro

de Dan Bărbulescu

Cu metroul de la Piața Unirii la stația Mihai Bravu, călătorul urcă într-un peisaj industrial unde privirea găsește cu greu forme pe care să se odihnească. Centrele comerciale moderne se învecinează cu mici magazine cu materiale de construcții, service-uri auto și complexe rezidențiale semețe construite în curțile fabricilor vedetă ale Epocii de aur.

La „stopul” de la Vitan, vineri după-amiază, vara – pe drumul către mare, se stă la semafor și câte jumătate de oră. Până în târgul de mașini, pe dreapta Dâmboviței stătute, dincolo de dâmbul de pământ invadat de vegetație, se întinde un spațiu necunoscut pentru mulți dintre noi.  Pe coama digului, curioșii au în fața ochilor un peisaj cel puțin ciudat. Întinderi de stuf, bălti și vegetație lacustră. Călătorul intră în parc și zgomotul se estompează treptat. Coboară într-o cuvă unde, dacă ne luăm după malurile betonate și debarcaderele goale, ar trebui sa fie apă cât vezi cu ochii. Este de fapt un lac gol, „umplut” însă de vegetație specifică zonelor umede.

Odată ajuns aici, călătorul are în față celebrul parc Văcărești, arie naturală protejată, desemnată ca atare de către Guvernul României, prin Hotărâre oficială, la data de 10 mai 2016. Actul a fost emis după 5 ani de campanie publică coordonată de Asociația Parcul Natural Văcărești, instituție fondată de mai mulți iubitori de natură, specialiști în protecția mediului, cercetători, ecologi. Este pentru prima oară când un oraș din România primește onoarea de a adăposti o arie naturală protejată, având categoria V IUCN – parc natural.

Desemnarea zonei a fost un moment istoric pe bună dreptate. Bucureștiul a primit un spațiu verde echivalent cu un m2 în plus pe cap de locuitor (cel mai mare parc din ultimii 70 de ani), dar și o zonă care poate deveni un muzeu viu pentru zeci de mii de locuitori, elevi, studenți, cadre didactice și turiști. Situat în mijlocul a 10% din populația României, Parcul Natural Văcărești devine un veritabil laborator în aer liber care adăpostește importante specii de păsări, mamifere, reptile și amfibieni, totul îmbrăcat de un peisaj umed autentic care respiră viață.

Dar pe lângă valoarea naturală deosebită, parcul natural Văcărești reprezintă un important pas înainte pentru o altfel de abordare a problemelor de mediu ale orașului, cel puțin a celor legate de spații verzi și biodiversitate urbană. Parcul Natural Văcărești are capacitatea să mobilizeze energiile necesare pentru demararea de proiecte similare la nivelul orașului (Pădurea Băneasa, Parcul Sticlarilor) și, poate cel mai important, poate constitui un punct de plecare pentru elaborarea unei strategii locale pentru conservarea și reconstrucția biodiversități urbane.

În plus, politicile publice de construcție și dezvoltare a infrastructurii verzi – albastre, esențiale în dinamica oricărui oraș de dimensiunile Capitalei, pot începe de la realitatea parcului Văcărești.

Primit cu articole elogioase atât în presa internă, cât și în cea internațională, parcul Văcărești este totuși un semn de normalitate. Deși incapabil să-și măsoare corespunzător poluanții din aer (vezi capitolul de mediu al studiului Vital Signs, 2017), Bucureștiul primește totuși prima arie naturală urbană, înscriindu-se astfel în lista lungă a capitalelor pentru care ariile naturale protejate sunt prezențe obișnuite și necesare.

Un semn de normalitate care poate constitui începutul unei noi atitudini față de managementul spațiilor verzi și a mediului înconjurător urban, în general.

de Rucsandra Pop

În vara lui 2011 am fost nebună. Nu pot să zic deprimată că nu era doar depresie. Era depresie, amestecată cu anxietate și cu puseuri de entuziasm necontrolat. Aveam un job călduț, dar care nu era al meu, ci al unei colege plecată în concediu de maternitate, care urma să se întoarcă curând.

Aveam mai multe oferte să plec din țară. Primisem o bursă care-mi permitea să-mi continui doctoratul la o universitate din Bruxelles sau la una din Paris. Însă banii erau puțini. Primsem și un fel de ofertă de job la Praga. Și mai eram pe lista de așteptare pentru o bursă Fulbright. Mi-era clar că trebuie să plec, pentru că aici nu-mi mai găseam locul și liniștea. Însă nu știam încotro s-o apuc. Aceste oportunități, fiecare cu doza ei de incertitudine, dormeau încolăcite la picioarele patului meu, nelăsându-mă să dorm.

Ca un făcut, blocul în care stăteam atunci, pe Logofăt Luca Stroici la intersecție cu Batiștei, tocmai se reabilita. Neliniștii din capul meu i se alăturau praful, zgomotul și bobițele mici de la plăcile de polistiren cu care se anvelopa blocul. În unele dimineți, mă trezeam cu muncitori bându-și cafeaua în balconul meu și aveam senzația că sunt întrupări ale vocilor din capul meu care se tânguiau fără încetare în căutarea unui acasă. Când în sfârșit, soarta a decis pentru mine și mi s-a spus că bursa Fulbright e a mea, în loc să mă bucur că s-au limpezit apele, am intrat în altă bulă de nebunie. Nu mai voiam să plec.

Brusc, Bucureștiul era cel mai acasă dintre toate casele posibile și n-aveam nici un chef să renunț la viața de bobo (bourgeois-bohème), în apartamentul meu de la kilometrul zero pentru existența incertă dintr-un orășel universitar din midwest. Am plecat totuși, cărând în valize, pe lângă tonele de haine, și o statuie imaginară a Bucureștiului – această capitală europeană în ascensiune mustind de oportunități, acest centru cultural pulsând de energie, acest Berlin al Europei de Est.

La întoarcere, readaptarea a fost grea ca naiba. Orașul mi se părea jegos și oamenii ăia cu care înainte învârteam orașul pe degete, n-aveau nici un chef de efuziunile mele aduse de pe continentul american. Într-o zi, un prieten mi-a trântit-o în față, spunându-mi că s-a săturat să asculte Vocea Americii. Aia a fost ziua când m-am întors definitiv. Era clar, eram pe malul Dâmboviței unde nostalgiile pentru alte locuri nu se negociază. Poți fi critic cu privire la București, dar dacă nu-l iubești, orașul ăsta te respinge ca pe un organ străin.

După negocieri dureroase cu fostul coleg de apartament, m-am întors în Logofăt Luca Stroici. M-am vindecat de dorul de America plimbându-mă cu trotineta pe străzile întortocheate ale cartierului Armenesc, care era al meu deja de mai mulți ani.

Teritoriul pe care-l numesc aici Cartierul Armenesc pentru mine se întinde de la Magheru la Calea Moșilor. Am crescut la Brașov, unde părinții mei, bucureșteni amândoi, au ales să-și crească copiii. Verile, când ceilalți copii mergeau la țară, noi veneam la București. Bunicii paterni aveau o casă splendidă aproape de Piața Romană, bunicii materni stăteau într-un bloc interbelic la Izvorul Rece. Astea au fost punctele între care am pendulat până în 2000 când bunicii paterni au murit.

Am și o poveste aproape eliadescă despre cum am descoperit într-o zi – cred că prin anii 90 – un magazin cu cercei de lemn pe Magheru. M-am dus la bunica să-i cer bani și când m-am întors să-mi iau cerceii roșii la care visam, magazinul dispăruse. L-am căutat ore în șir. Apoi m-am lăsat păgubașă. Mi-am zis că așa sunt orașele mari, mereu în schimbare.

În 2002, când m-am mutat la București, a trebuit să-mi inventez propriul meu oraș. Până în 2010, am stat în mai multe case: la piața 1 Mai (acum Mihalache), apoi pe Brezoianu, deasupra fostei agenții CFR și în cele din urmă pe strada Latină, aproape de intersecția Căii Moșilor cu Carol. Cu fiecare dintre aceste case și vecinătăți am avut o poveste de dragoste. Dar Luca Stroici a fost locul unde mi-aș fi dorit să-mi cresc copiii. Pe atunci imaginari. Din scenariul meu făceau parte plimbări zilnice în Grădina Icoanei, parcul care mi-a furat inima încă din copilărie. Dorința mi s-a îndeplinit parțial, pentru că în Logofăt Luca Stroici mi-am petrecut gravizia. Însă fix cu o lună înainte să nasc, m-am mutat în casa construită de tatăl copilului meu.

Deși bucureșteancă de câteva generații, bucureșteancă cu criptă la Bellu, n-am avut niciodată o casă a mea în București. La început mi-a fost greu să accept că e mai logic să creștem copilu la casa noastră în Rahova, decât cu chirie în centru. Gândul de a părăsi centrul îmi făcea rău fizic.

Până să mă mut în Rahova, sau Rahova Valley, cum îmi place mie să-mi alint noul cartier, nu mă aduceai aici nici cu forța. Percepeam zona ca neinteresantă și destul de periculoasă. Pe atunci pentru mine, Rahova era un șir nesfârșit de blocuri egale cu ele însele și cu oamenii nu foarte înstăriți care le locuiesc.

Azi, Rahova e pentru mine o comunitate care m-a adoptat, deși e încă foarte evident că sunt o vinitură, o comunitate unde liniștea caselor și grădinilor ascunse în spatele șirului nesfârșit de blocuri e aur curat. De aproape 4 ani, pentru mine acasă este acest București rural, pe care aproape nu-l bănuiam că există sau pentru care nu voiam să am ochi. Între Piața Rahova și Piața engros de legume-fructe de pe Pucheni, lângă care locuim, se întind cam 30 de străduțe de case modeste, dar bine îngrijite. Până de curând, aici se termina orașul.  Acum, în câmpul bine fertilizat, blocurile cresc ca ciupercile. Nu-i o metaforă forțată.

În ultimii 5 ani, în zonă au apărut peste 20 de blocuri și încă se construiește în draci. Și asta îi angoasează un pic pe localnici, cei mai mulți veniți în zonă în anii 50 din satele din sudul Bucureștiului. Unii văd noile dezvoltări imobiliare ca pe un semn bun. Le place că vin oameni care au strâns un chiag, nu sărăntoci ca în blocurile de nefamiliști de lângă Piața Rahova.

Încă mă uimește că, așa pestriță cum e, bucata asta de București a devenit acasă. Cred că mi-a luat un an sau doi să învăț să o iubesc, să simt că mi-am făcut cuib. Acum ador babele care stau pe scăunele și băncuțe în fața caselor și zgomotul copiilor care se joacă pe stradă. Babele astea, pentru care fiul meu a inventat aproape un cult, mi-au crescut copilul cu o dragoste pe care nu mi-aș fi putut-o imagina și pe care nu cred că puteam s-o găsesc în centru, unde oamenii trăiesc în apartamentele sau în curțile lor, iar traiul în stradă, cu grătare și petreceri zgomotoase, e semn de necivilizație.

Americanii spun că “it takes a village to raise a child”, iar eu mă simt norocoasă că mi-am găsit satul meu la un sfert de oră de mers cu mașina de centru. Copilul din mine e recunoscător. Aici cireșele și corcodușele se mănâncă din copac, iar în unele după-amieze, ca asta în care scriu, păsările sunt mai gălăgioase decât oamenii.

Text de Valentina Marinescu

Prin definiție „comunitate” semnifică punerea în comun a ceva, împărtășirea în interiorul unui grup a ceva. Fiind centrat tocmai pe ideea de „comunitate”, proiectul a căutat să vadă elementele care alcătuiesc liantul vieții în comun pentru oamenii care trăiesc în capitala țării. Exprimat în limbajul specific, „Vital Signs” a vrut să delimiteze nevoile la nivel local pentru cea mai mare comunitate din România – Bucureștiul – și să ofere astfel o bază pentru acțiunile viitoare.

În acest scop a fost „împrumutat” un model de succes în înțelegerea vieții urbane– modelul canadian, acesta fiind bazat pe implicarea locuitorilor în viața locală într-o modalitate relativ diferită de cea de la noi.

Pentru o mai exactă înțelegere a acestei deosebiri, am să invoc un exemplu canadian de acum zece ani. În 28 noiembrie 2006, primăria orașului Montreal decide să schimbe numele Avenue du Parc în Boulevard Robert Bourassa, lucru anunțat de primarul orașului în data de 18 octombrie 2006. Decizia primăriei, luată fără a consulta populația respectivului bulevard, a dus la apariția unei dezbateri publice (întâlniri, mitinguri, petiții) care a ținut circa patru luni în oraș. Ca urmare a acțiunii cetățenilor în data de 6 februarie 2007  primarul G Tremblay anunță renunțarea la schimbarea denumirii bulevardului respectiv și rămânerea la denumirea inițială. Dincolo de amănuntele și interpretările ulterioare, cazul anterior menționat indică nivelul de implicare comunitară specific.

Filosofia care stă la baza raportului și proiectului „Vital Signs” este extrem de clară: pentru fundamentarea unor politici publice comunitare coerente și de succes este nevoie de o imagine cât mai clară, detașată, obiectivă și neutră asupra comunității respective.

În calitate de bucureșteni suntem deseori convinși de statistici, luăm aceste date deseori ca atare. Dar ce facem mai departe cu ele? Mai exact, cât de mult sunt folosite aceste date în viața de zi cu zi? Si, mai ales, cum sunt ele folosite și de către cine?

La sfârșitul primului demers inițiat de Fundația Comunitară București prin proiectul „Vital Signs” în București se poate spune că am adus la lumină unele raspunsuri la întrebările de mai sus. Nu avem prin proiect o imagine completă, detailată a orașului – „Vital Signs” nici nu și-a propus acest lucru (imposibil, dealtfel) .

Însă, acum știm care este situația în variate domenii și, mai ales, am aflat unde sunt segmentele în care informațiile fie sunt pațiale, fie lipsesc. Mai știm și ce tip de analize ar fi necesare la nivel micro-social – cartier, parte de cartier, cvartal de blocuri etc. Și, mai ales, știm că este nevoie de timp și (chiar dacă este un „loc comun”) implicare pentru ca bucureștenii să înceapă să înțeleagă orașul în care trăiesc.

Raportul rezultat a fost unul onest, care a utilizat, în principal, datele oficiale și care a căutat să fie obiectiv și neutru. De aici caracterul majoritar descriptiv al scriiturii și evitarea aprecierilor și/sau evaluărilor variatelor segmente discutate.

Speranța este ca această muncă și rezultatul ei să poată sta la baza unor acțiuni comunitare concrete.

Text de Andrei Mihail / Imagine: Valentin Boboc

Vital Signs este un proiect unic în România; nici o altă cercetare nu și-a propus adunarea unei cantități atât de mari și diverse de informație statistică. Demersul este esențial; calitatea sa principală stă în conturarea unei imagini generale a Bucureștiului care, până acum, nu exista. Datele despre oraș erau, în general, dispersate între instituțiile obligate să le raporteze, centralizările fiind limitate și decontextualizate. Vital Signs privește orașul dintr-o perspectivă holistică; temele expuse trebuie privite împreună pentru a înțelege evoluția de ansamblu a Bucureștiului.

Tocmai de aceea, Vital Signs este un instrument util tuturor celor interesați de transformările prin care trece orașul pe care îl locuim; cercetarea le este dedicată cetățenilor activi, ONG-urilor și autorităților locale care o pot folosi atât în îmbunătățirea politicilor publice destinate capitalei, cât și ca punct de pornire al altor studii care să aprofundeze zonele urmărite.

Vital Signs nu este doar un agregator al informațiilor statistice dedicate orașului, ci și un indicator a ceea ce nu știm despre București. Culegerea datelor a scos la iveală instituții ale orașului care ori adună diferit informații legate de fenomene similare, ori, pur și simplu, nu cunosc realitatea la nivel de sector sau zonă. Primăria Sectorului 5, de exemplu, nu dispune de date legate de numărul beneficiarilor de drepturi bănești din asistență socială, ceea ce reprezintă o problemă mare pentru unul dintre cele mai eterogene sectoare al orașului în ceea ce privește veniturile. Pentru un sector care adună laolaltă zone precum Cotroceni care găzduiește persoane cu venituri ridicate și Ferentari, cartier mult mai sărac, existența unui astfel de indicator este vitală pentru a înțelege problemele cărora cu toți trebuie să le facem față. Cunoașterea diferențelor locale ale diferiților indicatori este esențială pentru a înțelege fenomenele sociale cu care se confruntă diferite zone ale orașului.

Unul dintre domeniile pe care le-am urmărit a fost Sănătatea, zonă cu care m-am familiarizat în cercetările în care am lucrat în ultimii ani. Prin Vital Signs am aflat că, la nivelul anului 2013, 4% dintre bucureșteni declarau că nu au acces la medicul de familie. Informația are limitele ei atâta timp cât autoritățile nu monitorizează accesul la infrastructura de sănătate la o scară mai mare decât cea a orașului. Diferențele dintre cartiere precum cele descrise mai sus ne ajută să înțelegem particularitățile evoluției orașului și inegalitățile rezultate din procesele sociale, politice sau economice prin care acesta trece; cele mai multe date pe care le-am colectat se lovesc probleme asemănătoare.

Bucureștiul nu își cunoaște dimensiunea locală a accesului la infrastructură medicală, a comportamentului de consum sau a stilului de viață asociat sănătății. Instituțiile locale trebuie să prioritizeze descoperirea în profunzime a detaliilor fiecărei zona și a diferențelor dintre diferite părți ale orașului pentru a-și putea ținti mai bine politicile. Profunzimea cunoașterii este un semn al capacității orașului de a se înțelege și de a se adapta la transformările pe care le trăiește.

Text de Vlad Odobescu / Imagine de Valentin Boboc

Locuiesc într-un paralelipiped din beton, aflat aproape de centrul Bucureștiului. Balconul meu se deschide către o parcare cu vreo 250 de locuri, în jurul căreia se ridică blocuri gălbui cu câte opt etaje. Sunt câțiva copaci, dar în ansamblul ăsta seamănă mai degrabă cu firele de iarbă care răzbat prin asfalt. Imaginea asta e departe de idilicul unei panorame bune de share-uit pe Facebook, chiar și în lumina apusului. Pare un loc fără trecut, al funcționalului imediat și continuu. Dar vine seara și în bloc se aprind dreptunghiuri mai mici, albăstrii și gălbui și văd oameni decupați câte o secundă de cadrul ferestrei. Cum se repliază viața într-un spațiu uniformizat și anonimizat? Ce relație construiesc locuitorii săi cu bucata lor de oraș betonată?

Cel mai bine ar fi să vorbesc despre cazul meu, de bucureștean încă în devenire. Zona Piața Unirii – Timpuri Noi a fost prima în care am locuit după ce-am ajuns în oraș, acum un an și două luni, însă o cunosc bine de vreo 11 ani. Primul apartament în care am locuit după ce-am ajuns în București se află la vreo două sute de metri de garsoniera în care m-am mutat recent. În lipsa altor repere, m-am învățat să le zic taximetriștilor ce se pierd în șirul blocurilor identice ce poartă inițiala M să mă ducă „în spatele Camerei de Comerț”.

Sunt blocuri începute la sfârșitul anilor ‘80, pe locul unor străzi ale fostului cartier evreiesc și finisate după Revoluție. Acum 30 de ani se afla aici Piața Mărășești, înconjurată de case joase, cu prăvălii la parter, iar Dâmbovița nu era încă sistematizată. Calea Văcărești se suprapunea, în mare, cu bulevardul Mircea Vodă de azi. Era cunoscută drept „drumul la sârbi”, care trecea prin dreptul unor case boierești. Străzile mai mici din zonă se chemau Baba Dochia, Cerbului sau Mistrețului.

Toate astea au dispărut însă sub lamele buldozerelor. Pentru comuniști, era o parte de oraș reprezentativă pentru „vechea societate” ce trebuia destrămată. În locul caselor s-a ivit pe harta din satelit forma din beton. Peisajul a continuat să se modifice și după Revoluție. Odată cu desființarea Uzinelor Timpuri Noi, zona s-a transformat dintr-una predominant industrială într-una rezidențială și de birouri. Pe locul Uzinelor s-au ridicat două clădiri de birouri.

Aparțin bucății mele de București fără să caut să o înțeleg cu totul, fără să-i caut repere, fără să-i desenez pe hartă locuri dragi, în mod necondiționat. Iar asta mă face să înțeleg de ce concetățenii mei din Militari sau Berceni – la rândul lor colecții de paralelipipede de beton – se atașează de cartierele lor, în timp ce alții le privesc de sus și le acuză de urâțenie ori de banalitate.

Suntem structural construiți să ne iubim spațiile. E o iubire care rămâne adesea nespusă.

În weekend-uri, câțiva copii ies în fața blocului, într-un dreptunghi de beton ca să joace badminton sau ca să învețe să meargă cu bicicleta printre șirurile de mașini. Noaptea, oamenii ies pe balcoane, iar printre crăpăturile betoanelor se răspândește miros de mâncărică. Pe băncile din față se opresc uneori cupluri tinere, mame și bunici care plimbă cărucioare de copii, pensionari cu animale de companie, prieteni luminați de luminile telefoanelor, iar locul ăsta fără istorie se încheagă din toate bucățile astea minuscule de viață.

De Anca Ungureanu, Director Identitate și Comunicare UniCredit Bank

Cum poate o bancă să susțină comunitatea pe termen lung, dincolo de obiectul de activitate de zi cu zi? Finanțăm afaceri cu potențial de durată pentru clienții noștri, susținem bunăstarea familiilor lor, creăm un mediu de lucru nediscriminatoriu cu șanse egale pentru fiecare angajat, sprijinim comunitățile și protejăm natura.

UniCredit Bank face parte dintr-un Grup care, în mod tradițional, este recunoscut pentru acțiunile sale de implicare socială. În acest sens, în România desfășurăm mai multe proiecte, unul dintre ele realizat cu sprijinul UniCredit Foundation, prin care am reușit să dezvoltăm 17 afaceri sociale. Anul trecut,  pentru a ajuta și mai mult oamenii din grupurile dezavantajate, prioritatea noastră a fost sprijinirea unor afaceri sociale existente care au dovedit că au potențial de creștere. Pentru UniCredit Bank acest proiect a fost o oportunitate de a susține atât economia locală, cât și economia socială, domeniu cheie pentru creșterea României, promovarea incluziunii sociale și a bunăstării naționale.

Dar fără date din comunitate nu putem ști dacă ceea ce facem, facem cu folos. De aceea, am ales să susținem cercetarea Vital Signs, un efort complicat de colectare de date care dă o imagine obiectivă a stării de bine dintr-o comunitate.

Am ales să începem cu Vital Signs București și Vital Signs Iași pentru că în aceste orașe sunt cele mai mari birouri ale unor companii din grupul UniCredit. Datele colectate în cele 12 domenii ne ajută să luăm pulsul din cele două comunități, să vedem ce nevoi reale sunt și cum putem investi pe termen lung în ele.

Noi suntem convinși că România poate crește sustenabil, iar UniCredit Bank va rămâne un partener de cursă lungă în acest demers. Astfel, suntem alături de fundațiile comunitare, care ajută comunitățile locale să crească sustenabil, prin forțe proprii.

De Alina Kasprovschi, Director executiv Fundația Comunitară București

Trăim într-un oraș mare, aglomerat și poluat. Bucureștenii sunt nepoliticoși și grăbiți. Vii în București ca să faci bani, dar strângi din dinți când vine vorba de calitatea vieții. Acestea sunt doar câteva din credințele populare când vine vorba despre orașul în care trăim, muncim și ne creștem copiii. Se întâmplă în multe alte domenii în ultimul timp: ne susținem părerile bazându-ne pe emoții și experiențe personale, mai degrabă decât pe fapte.

În cei cinci ani de existență ai Fundației Comunitare București, ne-am întâlnit prea des cu păreri ale oamenilor despre oraș, și prea rar cu date și statistici la zi. Și avem cu toții nevoie de ele, ca să putem lua decizii de implicare în comunitate și cu mintea, nu doar cu inima.

Care sunt cu adevărat problemele? Cum stabilim priorități? Ce mecanisme sunt mai eficiente ca altele, în a rezolva probleme?

Vital Signs este un astfel de instrument. Dezvoltat de Fundația Comunitară Toronto în urmă cu mai mult de 15 ani, și de atunci preluat în mai mult de 70 de comunități din lume, Vital Signs este o radiografie a tuturor domeniilor importante la nivel local, surprinse la un anumit moment în timp. Datele obiective sunt colectate de la instituții publice, organizații non-profit sau companii interesate de comunitatea locală. De la populație și economie, până la educație, sănătate, siguranță, mobilitate și sentimentul de apartenență. Cele 12 domenii surprind, prin mai mult de 100 de indicatori, unde ne este orașul.

În mod surprinzător, din informațiile noastre, aceasta este prima dată când date din atâtea domenii sunt colectate împreună și disponibile public pentru București. În lipsa unor informații centralizate, cum putem lua decizii despre prioritățile orașului?

A fost nevoie de multă muncă pentru a colecta aceste date. O echipă de trei cercetători a lucrat mai mult de șase luni cu instituții publice. Datele sunt cele mai recente disponibile în acest moment. Unele dintre ele surprind anul 2016, altele sunt din 2015. Dar sunt și domenii – cum este cel al mediului, în care cele mai recente date sunt disponibile din anul 2010! Alte date se contrazic, mai ales dacă sunt colectate de instituții diferite. Și alte date contrazic pur și simplu realitatea așa cum o cunoaștem noi – sectorul 5, care include Ferentari și Rahova, pare a fi cel mai sigur sector și cu cele mai puține cazuri sociale. În plus, a trebuit să renunțăm la un număr important de indicatori colectați de Vital Signs în alte țări, pentru că ei nu sunt disponibili în România. Ar fi fost util să aflăm, de exemplu, informații mai complete despre migrația internă și migranții din alte țări, despre familii mono-parentale, locuirea cu chirie, informații despre clădirile care necesită reparații majore sau despre implicarea locuitorilor prin donații și voluntariat.

Mulțumim celor care au susținut existența acestui proiect – finanțatorilor Unicredit Bank și Global Fund for Community Foundations. Echipei de cercetători, pentru munca din lunile când părea că nu vom ajunge niciodată la final. Numeroaselor persoane care au citit raportul și ne-au ajutat să îl facem mai ușor de citit și de înțeles. Numele și contribuția fiecăruia se regăsesc la finalul raportului.

Sperăm că lectura acestui raport să vă aducă idei de implicare și să vă clarifice întrebări. Și, mai ales, să vă pună întrebări despre comunitatea noastră, așa cum nu ați mai făcut-o până acum.

În perioada următoare, Fundația Comunitară va alege trei domenii de implicare activă și va lucra să le înțeleagă mai bine. Pe baza lucrurilor noi pe care le vom afla și a consultării în comunitate, vom alege cel puțin o problematică pe care ne propunem să avem impact, prin dezvoltarea unui fond tematic de finanțare din surse private. Credem că putem să avem un impact în comunitatea noastră, dacă îi înțelegem problemele, stabilim priorități și facem lucruri împreună. Și vă invităm alături de noi, să pornim din acest punct.