Felurile în care oamenii relaționează cu cartierul sunt foarte diferite: în timp ce unii îl văd ca pe-un cartier periculos și murdar din care s-ar muta cu prima ocazie, alții descoperă că nu-i chiar atât de rău pe cât îl vede lumea din afară.

Când a început să facă naveta spre Ferentari, Iulia a remarcat mai întâi peisajul. „Sunt în altă parte? Sunt în altă țară? Pentru că nici la mine nu este cum este în partea aia.” Până să vadă Aleea Livezilor nu știa cum arată un ghetou. „Mi-a picat fața pur și simplu, Deplorabil. Balcoanele alea așa negre. Miros urât. Mizerie.”

Dar, pe măsură ce a început să meargă prin comunitate, să discute cu părinții și să vadă că sunt oameni OK și deschiși, s-a acomodat încetul cu încetul. „Am mai fost și pe Alee, pe la copii pe acasă. Am făcut niște vizite copiilor să vedem situația lor să vedem în ce condiții trăiesc și ne-au primit foarte bine.” Nu i-a fost frică și n-a avut până acum nicio problemă, nu s-a luat nimeni de ea. „Dacă mi-era frică, nu stăteam.”

Spune că ea a vrut să vină în Ferentari, că e aici în primul rând pentru copii și că-i place în zonă. S-ar muta aici – mai puțin pe Aleea Livezilor – pentru că e liniștit. Cartierul e foarte diferit de imaginea pe care lumea din afară o are, adaugă Iulia: „Îl văd ca pe un cartier famat: «Aaaa… te duci în Ferentari?» «Dar ce are Ferentariul? Este un cartier ca al vostru». În fiecare cartier există oameni care se droghează, mai beau”. Crede că, pentru a schimba imaginea oamenilor despre Ferentari, ar trebui făcute niște prezentări ale vieții reale de aici.

Elena a trăit o transformare asemănătoare. Înainte să ajungă în Ferentari, știa despre cartier că e unul rău famat. Însă, când a întrebat-o pe o colegă care lucra deja aici de multă vreme cum e de fapt, i-a zis să nu-și facă nicio problemă, iar asta i-a dat încredere. A început să vină în fiecare zi și a descoperit „un cartier ca toate celelalte, cu aceiași oameni, cu familii, cu copii”. Gunoaiele sunt într-adevăr o problemă, dar nu s-a simțit în pericol aici în cei doi ani de când lucrează aici, nu i s-a întâmplat să-i zică cineva ceva urât ori să-i dispară ceva.

Oamenii se înțeleg între ei, funcționează un soi de solidaritate, mai spune Elena. Anul trecut, de Ziua României, le-a cerut unor locuitori de etnie romă din Ferentari să facă afișe cu ce li se pare unic la etnia lor și de ce sunt mândri. „Și au răspuns: «pentru că noi, deși ne certăm foarte des, nu ținem niciodată răutăți. Ne împăcăm foarte repede». Cam așa e și în comunitate”.

Isabela consideră că Ferentariul nu e la nivelul reputației sale negative și că s-a atașat într-o anumită măsură de zonă. „Ferentariul e chiar rău famat, dar sunt zone și zone, persoane și persoane.” Când s-a mutat în zonă, a venit exact cu prejudecățile și fricile astea: „Mi-era frică să stau și în casă. Nu aveam mașină de spălat și spălam rufele cu mâna, dar nu deschideam nici geamul. Doar geamul de la bucătărie îl țineam deschis, pentru că mi-era frică – vezi, Doamne! – să nu vină cineva peste mine. Îmi întindeam o sfoară în casă, acolo le țineam să se scurgă pe alte prosoape și dădeam drumul la ventilator. Bine, aveam 21 de ani atunci și toată lumea: «Vai, te-ai mutat acolo, să vezi ce faci, să vezi că intră peste tine în casă». Probabil cu ani în urmă or fi fost și cazuri în care s-au întâmplat toate chestiile astea și de-acolo a plecat ideea că dacă s-a întâmplat odată s-a întâmplat întotdeauna”.

Cum vede cartierul acum? Consideră că lucrurile ar sta mult mai bine dacă fiecare și-ar asuma responsabilități: „Știți cum e, omul sfințește locul. [Unii zic:] «E murdar acolo», dar de ce toată lumea aruncă gunoiul? (…) «De ce să fac eu? Să facă celălalt!».”

Sunt și lucruri bune, spune Isabela: între ele, școala și Clubul Mamelor, „care s-a implicat și a rezolvat atâtea probleme” și furnizorul de energie electrică care i-a ajutat să intre în legalitate. I se pare că și conflictele s-au mai împuținat față de acum opt ani, când s-a mutat în Ferentari. Porneau mai toate de la băutură și de la gelozii. „Acum nu prea mai sunt. În schimb se mai ascultă muzică tare până târziu, se mai cheamă poliția, se mai înjură… Dar e mai suportabil. Diferențe sociale există și se văd, dar reprezentanții fiecărei categorii își văd de treaba lor, spune ea.

Spune că ea una se înțelege foarte bine cu vecinii, n-are niciun fel de conflicte, iar asta ține și de firea ei mai conciliantă: „Ieșim afară cu copiii, se joacă, ne strângem acolo într-un colțisor și cu asta, basta. N-avem treaba cu scandalurile. Nu sunt adepta scandalurilor, mai bine las de la mine. Chiar dacă te aud pe tine că îmi zici ceva, te las.” Dimpotrivă, se ajută unii pe alții: „Vecina mea care are magazine zice: «Aa, stai că eu am. Vino să îți mai dau și ție câte ceva.» Fie că e vorba de mâncare sau de îmbrăcăminte, încălțăminte, etc.”

Acum s-ar muta din Ferentari doar dacă ar găsi o casă mai mare în altă parte. „Sunt foarte mici casele și nu sunt condiții: baie metru pe metru, bucătărie metru pe metru. Nu ai unde te mișca, toate sunt înghesuite, nu ai cum să le așezi. Ăsta ar fi singurul motiv. În rest, Ferentariul nu mi se pare așa rău cum toată lumea vorbește.

Ana observă prejudecățile pe care mulți dintre bucureștenii din afara cartierului le au cu privire la Ferentari. Chiar cu o zi înaintea interviului avusese o problemă. Fusese la un atelier de storytelling la Sun Plaza, a făcut și niște cumpărături, iar după aceea a încercat să ia un taxi ca să ajungă mai repede acasă: „Erau vreo 10 taxiuri acolo. Unul nu a vrut să mă ia. «De ce nu mergeți? Că e Ferentari? Nu omoară pe nimeni. Nu crește nimeni niciun balaur pe acolo, să vă mănânce, să vă facă ceva». M-a enervat foarte tare. Am găsit un băiat într-un final și a zis «Ăia au bani, de-aia nu merg»”.

De cealaltă parte sunt locatari precum Ioana, care găsesc că imaginea cartierului e îndreptătiță. Ea locuiește în Ferentari de 13-14 ani. Înainte a stat în Iepurești, o comună din județul Giurgiu. De când s-a mutat aici a avut numai greutăți, spune ea: multă vreme a stat în locuința ei înghesuită „de la ghetouri” fără curent electric, problema s-a rezolvat abia recent cu ajutorul Clubului Mamelor și al furnizorului de energie.

Cluburi de educație:

Dincolo de faptul că oferă un mediu sigur pentru copiii și mamele din cartier, cele două cluburi ce funcționează în cadrul Școlii 136 din Ferentari își propun să contribuie la dezvoltarea comunității. Fondat în 2010, Clubul de Educație Alternativă https://policycenter.eu/ro/clubul-mamelor-2/ se ocupă de educație non-formală, educație remedială și educație prin sport pentru cei 120 de copii înscriși, iar Clubul Mamelor https://policycenter.eu/ro/clubul-mamelor-2/ – apărut în 2013 – constituie o rețea prin care părinții sunt învățați să-și rezolve problemele de zi cu zi, cum ar fi cele legate de curățenie, branșările legale la rețeaua electrică sau găsirea locurilor de muncă.

Rezumatul de mai jos e realizat pe baza interviurilor făcute în iulie și august 2017 cu părinți, asistenți educaționali și copii din Ferentari. Ne-am propus să înțelegem, din perspectiva lor, rolul cluburilor, precum și imaginea lor asupra cartierului.

Elena are 22 de ani și lucrează de doi ani cu Policy Center for Roma and Minorities. E de loc din Tulcea și locuiește în București de trei ani. A făcut Comunicare și Relații Publice la Facultatea de Litere din cadrul Universității București, a completat un modul psiho-pedagogic și a participat la niște schimburi de experiență în Italia, Belgia și Olanda. Toate astea o ajută la Clubul de Educație Alternativă, unde predă limba română.

„La mine în familie a fost o tradiție pentru învățământ. Ai mei tot timpul și-au dorit ca și eu să predau la un moment dat. Am zis: „Hai să încerc”. Am aflat de pe internet că au nevoie de educație remedială. Și așa am ajuns eu în Ferentari. Nu că mi-am dorit eu Ferentari. A fost o oportunitate bună pentru mine. Chiar zicem că ei oferă șanse copiilor și ne-au oferit și nouă o șansă.”

Ana e asistent educațional și se ocupă de aproape șase ani de educație remedială la clasele I-IV. Asta înseamnă că-i ajută pe copiii care sunt mai în urmă cu învățătura să ajungă la zi cu ceea ce învață și nu reușesc să înțeleagă de la școală. E din Ferentari și are pregătire de croitor. De altfel, a lucrat în confecții / tricotaje până s-au făcut restructurări și a rămas acasă. După aceea a născut și nu s-a mai putut angaja: „Am încercat după naștere, dar fiind de etnie [romă], mi-a fost foarte greu. Lucram la negru. Câte două-trei zile lucram.”

Iulia lucrează de un an ca asistent educațional la Clubul de Educație Alternativă, face educație remedială la română și matematică clasele I-IV. Are o experiență de opt ani în domeniul educației. Timp de trei ani a lucrat ca profesor suplinitor de limba română la o școală generală, apoi la o fundație.

Nu e din comunitate, locuiește în afara Bucureștiului și face zilnic patru ore dus-întors. S-a acomodat însă cu copiii și cu colegii de-aici, la 30 de ani s-a înscris și la o a doua facultate, cu specializarea pedagogie, după ce-a terminat acum mai multă vreme Dreptul fără să-l practice. Toate astea au făcut-o să se hotărască să se mute și ea în București.

Părinți

Isabela locuiește în Ferentari de opt ani, de loc e din Turnu Măgurele. După ce s-a mutat aici, a născut doi băieți, de opt și șase ani. Nu e angajată, însă o vreme a avut grijă de o bătrână. „Acum singurul meu serviciu sunt copiii: îi duc la școală, îi iau de la școală, facem teme împreună. Toată ziua e ocupată. Aș vrea să lucrez, dar nu mă încadrez cu programul lor.”

Ramona are 46 de ani, e mama a cinci copiii cu vârste cuprinse între 10 și 26 de ani. Are acum și un nepoțel de câteva săptămâni, de la fiica cea mare. Ramona e născută în Ferentari și a făcut șase clase la Școala 147. Ar fi făcut mai multe, dar n-o lăsau surorile mai mari: trebuia să stea cu nepoții, cât părinții erau plecați la muncă. S-a măritat la 17 ani și jumătate, a lucrat la o țesătorie, de unde a intrat în șomaj. Are un venit de însoțitor pentru fiica sa nevăzătoare.

Ioana s-a mutat în București acum 13-14 ani, după ce-a stat la țară. Are un băiat de 18 ani și jumătate și o fată de 10 ani și jumătate, pe care-i crește singură. „Băiatul e responsabil, are grijă, dar cât o să mai aibă grijă? E și el mare, face acum 20-25 de ani, cât o să mai stea? O să șadă numai lângă mama? Trebuie să-și găsească și el să-și facă o familie.” Până să se angajeze băiatul, Ioana a lucrat o vreme cu ziua în diferite locuri, a fost femeie de serviciu chiar dacă problemele de sănătate o împiedică să se deplaseze în voie. A făcut de două ori pareză în ultimii doi ani. „Era de trăit înainte, se putea, nu ca acum”, spune ea.

Elevi

Dana e în clasa a V-a și visează să devină doctoriță, dansatoare și maseuză. Când era mai mică, voia să se facă polițistă. „Mai am timp să mă gândesc”. Merge la street dance. A făcut și teatru, dar spune că acum nu mai are timp și de asta.

Andra are 13 ani și trece în clasa a VII-a.

Ioana și-a dat fetița la Școala 136, pentru că stau la cinci minute de-acolo. Băiatul mai mare tot acolo a făcut șase clase, după care a început să muncească. E mulțumită de cum decurg orele, mai ales în combinație cu activitățile de la club. Ar fi mici probleme precum conflictele din pauze sau lipsa de motivație a unor elevi, dar per ansamblu e bine: „Mai sunt unii copii care se ciondănesc, dar așa e mai peste tot. Dar când e vorba de carte, carte este, pentru cine vrea. (…) Că doar n-o să vină profesorul sau învățătorul să-i bage cartea pe gât. Dacă el nu are voință și nu îi place, poate să șadă și la Club, să se lupte doamnele de la Club și doamna din clasa, n-are ce să-i facă dacă el nu vrea. Eu așa consider, că școala e bună.”

Din punctul de vedere al Elenei, activitatea Clubului de Educație Alternativă – care folosește metode non-formale – se lovește în permanență de ceea ce se întâmplă în școală. „Noi adoptăm un sistem non-formal, pe când sistemul acesta formal încă a rămas. Și organizarea: stai în bancă, nu vorbești, te ridici când ești întrebat. Plus povești din astea : «doamna mea are un băț extensibil care ajunge până în ultima bancă.»” Și pentru că cei de la Club încearcă să facă altceva, pare că apare o luptă între profesori și personalul Clubului.

Dacă înainte nu prea se descurca la școală, de când a venit la club, Dana merge bine. „Adică nu foarte-foarte bine, dar mult mai bine decât înainte”. Materiile sale preferate sunt limba română, istoria, desenul si engleza și un pic mai puțin matematica. Recunoaște că are momente când nu vrea să citească. „Dar apoi mă gândesc că, dacă nu citesc acum, dacă nu învăț, n-am ce să ajung în viață. Pentru ca dacă n-ai carte, n-ai parte.”

Religia nu-i place, mai ales că a făcut ora cu o doamnă care obișnuia să-i jignească. „Ne spunea «proști», «handicapați».” În schimb, i-a plăcut de un învățător cu care a făcut în primul semestru și care obișnuia să le predea prin joacă. „La unii părinți nu le-a convenit că domnul acesta ne învăța prin joacă… Dar mie pe de o parte îmi convenea pentru că ne și jucam și învățam în același timp. (…) Ne jucam la mate, la română, la istorie.” A venit apoi o doamnă care, pe când erau în clasa a III-a, a plecat în străinătate. Acum au o altă învățătoare, care e „foarte bună cu noi”.

Efecte

Elena crede că impactul Clubului de Educație Alternativă e foarte mare, mai ales că nu sunt prea multe ONG-uri care activează în cartier. „Era foarte greu la început: nu puteam să îi ținem liniștiți nici cinci minute pe un scaun. S-a văzut o evoluție pe comportament. Apoi pe partea asta de scris-citit. La română am fost foarte mulțumită: veneau copiii la mine și ziceau «astăzi la ora de română am auzit despre asta, ce ne-ai predat tu». E un început bun. Nu vreau să zic că este neapărat datorită mie. Că și ei erau destul de buni.”

Iulia e mândră că a reușit s-o învețe pe o fetiță cu care a lucrat de când s-a înscris la Clubul de Educație Alternativă tabla înmulțirii. Acum știe să facă calcule matematice, dar nu știe să citească decât pe litere. Petrece cu ea 30 minute – o oră pe zi. Nu poate zice că cei care vin la Club sunt mai deștepți, ci doar mai disciplinați, unii dintre ei.

Din perspectiva părintelui devenit educator, Ana observă, înainte de toate, schimbări la ea însăși: „Am fost și eu puțin mai rea cu copiii mei. Acuma nu aș putea să mai fiu. Poate și vârsta, dar și faptul că am lucrat cu atâtea cazuri. (…) Și de multe ori la necazurile copiilor am și plâns.” La început nu se credea în stare să-i aducă pe copii pe linia de plutire, mai ales că n-are nicio specializare. Nu conștientiza ajutorul pe care-l dădea copilului, credea că n-a făcut mare lucru. Dar părinții aveau grijă să-i amintească faptul că le aducea copiii la calificativul „foarte bine” și-i ajuta să aibă un comportament mai bun, să-și controleze mai bine emoțiile. „Că a fost foarte multă nevoie. Dar asta de la mine putere. Cu ce m-a dus pe mine capul.” E greu să lucreze cu copiii pentru a-i seta în direcția potrivită, are nevoie de multă răbdare.

Clubul îi preia o parte dintre atribuțiunile de părinte, consideră Ramona: „Nu prea mai aveam timp să fac cu ei. I-a ajutat la scris, la citit, că eu nu prea știu. Îmi place că i-au deschis capul la copil: citește, scrie, învață”. Schimbările sunt mari și în ceea ce privește comportamentul fetelor: „Înainte nici până la poartă nu ieșeau fără mine. Acum se joacă cu copiii, se plimbă pe stradă”.

Clubul de Educație Alternativă se ocupă și de manuale și de rechizite, primesc inclusiv câte ceva de îmbrăcat. Când își face lecțiile acolo, au și câte-o masă.

Prin Clubul Mamelor s-a făcut curățenie în parc. „Erau gunoiele până în scara blocului, nu putea sa intri de gunoaie.” Ar mai vrea un tomberon mare în fața unui bloc, pentru a menține curățenia.

De șase ani la Club, fiica Florentinei are tot felul de avantaje: un ghiozdan plin înainte de școală, echipament pentru fotbal și alte lucruri de îmbrăcat din donații. A ajutat-o enorm cu lecțiile cât ea era în spital și n-avea cine altcineva să-i arate.

Anul trecut, înainte de Club, Andra nu prea se descurca la școală: rămăsese corigentă la franceză. Anul ăsta, după ce-a început cu activitățile, s-a descurcat însă chiar foarte bine.