de Rucsandra Pop

În vara lui 2011 am fost nebună. Nu pot să zic deprimată că nu era doar depresie. Era depresie, amestecată cu anxietate și cu puseuri de entuziasm necontrolat. Aveam un job călduț, dar care nu era al meu, ci al unei colege plecată în concediu de maternitate, care urma să se întoarcă curând.

Aveam mai multe oferte să plec din țară. Primisem o bursă care-mi permitea să-mi continui doctoratul la o universitate din Bruxelles sau la una din Paris. Însă banii erau puțini. Primsem și un fel de ofertă de job la Praga. Și mai eram pe lista de așteptare pentru o bursă Fulbright. Mi-era clar că trebuie să plec, pentru că aici nu-mi mai găseam locul și liniștea. Însă nu știam încotro s-o apuc. Aceste oportunități, fiecare cu doza ei de incertitudine, dormeau încolăcite la picioarele patului meu, nelăsându-mă să dorm.

Ca un făcut, blocul în care stăteam atunci, pe Logofăt Luca Stroici la intersecție cu Batiștei, tocmai se reabilita. Neliniștii din capul meu i se alăturau praful, zgomotul și bobițele mici de la plăcile de polistiren cu care se anvelopa blocul. În unele dimineți, mă trezeam cu muncitori bându-și cafeaua în balconul meu și aveam senzația că sunt întrupări ale vocilor din capul meu care se tânguiau fără încetare în căutarea unui acasă. Când în sfârșit, soarta a decis pentru mine și mi s-a spus că bursa Fulbright e a mea, în loc să mă bucur că s-au limpezit apele, am intrat în altă bulă de nebunie. Nu mai voiam să plec.

Brusc, Bucureștiul era cel mai acasă dintre toate casele posibile și n-aveam nici un chef să renunț la viața de bobo (bourgeois-bohème), în apartamentul meu de la kilometrul zero pentru existența incertă dintr-un orășel universitar din midwest. Am plecat totuși, cărând în valize, pe lângă tonele de haine, și o statuie imaginară a Bucureștiului – această capitală europeană în ascensiune mustind de oportunități, acest centru cultural pulsând de energie, acest Berlin al Europei de Est.

La întoarcere, readaptarea a fost grea ca naiba. Orașul mi se părea jegos și oamenii ăia cu care înainte învârteam orașul pe degete, n-aveau nici un chef de efuziunile mele aduse de pe continentul american. Într-o zi, un prieten mi-a trântit-o în față, spunându-mi că s-a săturat să asculte Vocea Americii. Aia a fost ziua când m-am întors definitiv. Era clar, eram pe malul Dâmboviței unde nostalgiile pentru alte locuri nu se negociază. Poți fi critic cu privire la București, dar dacă nu-l iubești, orașul ăsta te respinge ca pe un organ străin.

După negocieri dureroase cu fostul coleg de apartament, m-am întors în Logofăt Luca Stroici. M-am vindecat de dorul de America plimbându-mă cu trotineta pe străzile întortocheate ale cartierului Armenesc, care era al meu deja de mai mulți ani.

Teritoriul pe care-l numesc aici Cartierul Armenesc pentru mine se întinde de la Magheru la Calea Moșilor. Am crescut la Brașov, unde părinții mei, bucureșteni amândoi, au ales să-și crească copiii. Verile, când ceilalți copii mergeau la țară, noi veneam la București. Bunicii paterni aveau o casă splendidă aproape de Piața Romană, bunicii materni stăteau într-un bloc interbelic la Izvorul Rece. Astea au fost punctele între care am pendulat până în 2000 când bunicii paterni au murit.

Am și o poveste aproape eliadescă despre cum am descoperit într-o zi – cred că prin anii 90 – un magazin cu cercei de lemn pe Magheru. M-am dus la bunica să-i cer bani și când m-am întors să-mi iau cerceii roșii la care visam, magazinul dispăruse. L-am căutat ore în șir. Apoi m-am lăsat păgubașă. Mi-am zis că așa sunt orașele mari, mereu în schimbare.

În 2002, când m-am mutat la București, a trebuit să-mi inventez propriul meu oraș. Până în 2010, am stat în mai multe case: la piața 1 Mai (acum Mihalache), apoi pe Brezoianu, deasupra fostei agenții CFR și în cele din urmă pe strada Latină, aproape de intersecția Căii Moșilor cu Carol. Cu fiecare dintre aceste case și vecinătăți am avut o poveste de dragoste. Dar Luca Stroici a fost locul unde mi-aș fi dorit să-mi cresc copiii. Pe atunci imaginari. Din scenariul meu făceau parte plimbări zilnice în Grădina Icoanei, parcul care mi-a furat inima încă din copilărie. Dorința mi s-a îndeplinit parțial, pentru că în Logofăt Luca Stroici mi-am petrecut gravizia. Însă fix cu o lună înainte să nasc, m-am mutat în casa construită de tatăl copilului meu.

Deși bucureșteancă de câteva generații, bucureșteancă cu criptă la Bellu, n-am avut niciodată o casă a mea în București. La început mi-a fost greu să accept că e mai logic să creștem copilu la casa noastră în Rahova, decât cu chirie în centru. Gândul de a părăsi centrul îmi făcea rău fizic.

Până să mă mut în Rahova, sau Rahova Valley, cum îmi place mie să-mi alint noul cartier, nu mă aduceai aici nici cu forța. Percepeam zona ca neinteresantă și destul de periculoasă. Pe atunci pentru mine, Rahova era un șir nesfârșit de blocuri egale cu ele însele și cu oamenii nu foarte înstăriți care le locuiesc.

Azi, Rahova e pentru mine o comunitate care m-a adoptat, deși e încă foarte evident că sunt o vinitură, o comunitate unde liniștea caselor și grădinilor ascunse în spatele șirului nesfârșit de blocuri e aur curat. De aproape 4 ani, pentru mine acasă este acest București rural, pe care aproape nu-l bănuiam că există sau pentru care nu voiam să am ochi. Între Piața Rahova și Piața engros de legume-fructe de pe Pucheni, lângă care locuim, se întind cam 30 de străduțe de case modeste, dar bine îngrijite. Până de curând, aici se termina orașul.  Acum, în câmpul bine fertilizat, blocurile cresc ca ciupercile. Nu-i o metaforă forțată.

În ultimii 5 ani, în zonă au apărut peste 20 de blocuri și încă se construiește în draci. Și asta îi angoasează un pic pe localnici, cei mai mulți veniți în zonă în anii 50 din satele din sudul Bucureștiului. Unii văd noile dezvoltări imobiliare ca pe un semn bun. Le place că vin oameni care au strâns un chiag, nu sărăntoci ca în blocurile de nefamiliști de lângă Piața Rahova.

Încă mă uimește că, așa pestriță cum e, bucata asta de București a devenit acasă. Cred că mi-a luat un an sau doi să învăț să o iubesc, să simt că mi-am făcut cuib. Acum ador babele care stau pe scăunele și băncuțe în fața caselor și zgomotul copiilor care se joacă pe stradă. Babele astea, pentru care fiul meu a inventat aproape un cult, mi-au crescut copilul cu o dragoste pe care nu mi-aș fi putut-o imagina și pe care nu cred că puteam s-o găsesc în centru, unde oamenii trăiesc în apartamentele sau în curțile lor, iar traiul în stradă, cu grătare și petreceri zgomotoase, e semn de necivilizație.

Americanii spun că “it takes a village to raise a child”, iar eu mă simt norocoasă că mi-am găsit satul meu la un sfert de oră de mers cu mașina de centru. Copilul din mine e recunoscător. Aici cireșele și corcodușele se mănâncă din copac, iar în unele după-amieze, ca asta în care scriu, păsările sunt mai gălăgioase decât oamenii.