Noutăți, Știri, Editoriale

9th Jun, 2017

Bucata mea de București

Text de Vlad Odobescu / Imagine de Valentin Boboc

Locuiesc într-un paralelipiped din beton, aflat aproape de centrul Bucureștiului. Balconul meu se deschide către o parcare cu vreo 250 de locuri, în jurul căreia se ridică blocuri gălbui cu câte opt etaje. Sunt câțiva copaci, dar în ansamblul ăsta seamănă mai degrabă cu firele de iarbă care răzbat prin asfalt. Imaginea asta e departe de idilicul unei panorame bune de share-uit pe Facebook, chiar și în lumina apusului. Pare un loc fără trecut, al funcționalului imediat și continuu. Dar vine seara și în bloc se aprind dreptunghiuri mai mici, albăstrii și gălbui și văd oameni decupați câte o secundă de cadrul ferestrei. Cum se repliază viața într-un spațiu uniformizat și anonimizat? Ce relație construiesc locuitorii săi cu bucata lor de oraș betonată?

Cel mai bine ar fi să vorbesc despre cazul meu, de bucureștean încă în devenire. Zona Piața Unirii – Timpuri Noi a fost prima în care am locuit după ce-am ajuns în oraș, acum un an și două luni, însă o cunosc bine de vreo 11 ani. Primul apartament în care am locuit după ce-am ajuns în București se află la vreo două sute de metri de garsoniera în care m-am mutat recent. În lipsa altor repere, m-am învățat să le zic taximetriștilor ce se pierd în șirul blocurilor identice ce poartă inițiala M să mă ducă „în spatele Camerei de Comerț”.

Sunt blocuri începute la sfârșitul anilor ‘80, pe locul unor străzi ale fostului cartier evreiesc și finisate după Revoluție. Acum 30 de ani se afla aici Piața Mărășești, înconjurată de case joase, cu prăvălii la parter, iar Dâmbovița nu era încă sistematizată. Calea Văcărești se suprapunea, în mare, cu bulevardul Mircea Vodă de azi. Era cunoscută drept „drumul la sârbi”, care trecea prin dreptul unor case boierești. Străzile mai mici din zonă se chemau Baba Dochia, Cerbului sau Mistrețului.

Toate astea au dispărut însă sub lamele buldozerelor. Pentru comuniști, era o parte de oraș reprezentativă pentru „vechea societate” ce trebuia destrămată. În locul caselor s-a ivit pe harta din satelit forma din beton. Peisajul a continuat să se modifice și după Revoluție. Odată cu desființarea Uzinelor Timpuri Noi, zona s-a transformat dintr-una predominant industrială într-una rezidențială și de birouri. Pe locul Uzinelor s-au ridicat două clădiri de birouri.

Aparțin bucății mele de București fără să caut să o înțeleg cu totul, fără să-i caut repere, fără să-i desenez pe hartă locuri dragi, în mod necondiționat. Iar asta mă face să înțeleg de ce concetățenii mei din Militari sau Berceni – la rândul lor colecții de paralelipipede de beton – se atașează de cartierele lor, în timp ce alții le privesc de sus și le acuză de urâțenie ori de banalitate.

Suntem structural construiți să ne iubim spațiile. E o iubire care rămâne adesea nespusă.

În weekend-uri, câțiva copii ies în fața blocului, într-un dreptunghi de beton ca să joace badminton sau ca să învețe să meargă cu bicicleta printre șirurile de mașini. Noaptea, oamenii ies pe balcoane, iar printre crăpăturile betoanelor se răspândește miros de mâncărică. Pe băncile din față se opresc uneori cupluri tinere, mame și bunici care plimbă cărucioare de copii, pensionari cu animale de companie, prieteni luminați de luminile telefoanelor, iar locul ăsta fără istorie se încheagă din toate bucățile astea minuscule de viață.